25.1 Î.M.

 Iară ninge. Hai, nu te-ai săturat? Să vezi totul în tonuri de gri și alb? Să fie frig? Și tu te bucuri in prostia ta. Ce ziceai despre iarnă? Că e ceva care te rupe de realitatea vitală, de suflul soarelui, ceva care te transformă într-un monstru rece, înghețat. La fel de grețos precum sloata de pe trotuare...
 Și tu te bucuri! Da știu, cândva iarna era pură, frumoasă, in tonuri de alb și argintiu. Și atunci înțelegeam să te bucuri. Dar acum, ia spune-mi, acum ce motive ai mai avea să te bucuri?
 Singurătatea ta, bucuria ta. Bucuria pentru ceva trist. Nu te-ai plictisit să fi așa de jos? Nu ai obosit? Mie mi-e scârbă. Pe bune acum, ție nu ți se face rău?! Este patetic. Așa ești și tu, dulceață. Haide odată, deschide ochii. Ce vezi? Negru, gol, nimic. Ești degeaba într-o gaură fără sfârșit! Alo, tu mă asculți?!
 Iară ninge. Și tu iară te bucuri. Lasă, nchide ochii și dormi, dormi până la primăvară. Că atunci o să fie mai frumos. Atunci va reveni realitatea ta vitală... Pe bune, tu mă asculți?!

”Dar mie îmi place acum. 

Nu există amintiri în timpul și spațiul acesta. 

Nu are de ce sa îmi fie dor...

...vine primăvara și eu în loc să renasc,

Voi muri.

Încet și sigur. (25...)”